Duminică 3 ianuarie. După lungi parlamentări și trageri la sorți cu bețe de chibrit îl trag p-ăla scurt (din două) și mă încotoșmănez să merg la biserică după calendar ortodox. Ne-am obișnuit să fie în bucătărie, să vedem sărbătorile și să trecem data schimbării buteliei cu gaz (la Oradea gazul nu e la conductă). Ora 12 fără e rezon, e pe finalul slujbei.
În biserică la raionul lumînări și calendare, nimeni. Stau. Părintele paroh explică unui cuplu de viitori însurăței tainele alesului nașilor. Ascult, deși e la mine tardiv. Să fie creștini. Să fie căsătoriți. (Pînă aici am ales bine.) Să nu fie rude foarte apropiate. (Ei între ei sau cu mirii?) Dacă sunt rude foarte apropiate, să fie la prima căsătorie. (Pot doar să sper). Vine un nene grăsun, lasă vreo doi lei, se servește cu lumînări, își șterge fața transpirată (-7 afară), se uită lung la mine, îi zîmbesc, decide să aprindă întîi lumînările la vii. La raion tot nu apare nimeni. Vine o tanti de-a casei și, în timp ce se bagă după tejgheluță scormonind după lumînări, mă întreabă „Pentru lumînări stați?”. „Nu, vreau calendar”. Se mai bagă o dată după tejgheluță. „Aci nu mai sînt. Da videți jos, la doamna profsoară”. Probabil privirea mea e vag întrebătoare, că mă ghidează: „Jos acolo la ușa în stînga, poate mai are ea”.
Urmez ruta indicată. E un birouaș unde se stă la coadă. Codiță, mai exact, trei persoane în fața mea. Intră fiecare cu buletinul și se semnează pe-o foaie. Doamna profsoară e miculie și rotunjoară, știe multe. Poate chiar tot. Beneficiarul atenției ei vorbește de spovedanie. Concluzionez că pentru asta o fi faza cu buletinul și semnatul, vor oamenii să intre spovediți în noul an, eu știu? Vine și părintele și se trîntește gospodărește pe-un scăuieș. Următorul intrat în birou are niște întrebări privind un viitor botez. Există o perioadă sau dată anume la care se face? Nu, îl liniștește părintele. Ar fi un botez, la 8 zile, ca al Mîntuitorului (toată lumea prezentă face cruce), dar nu-l prea face lumea, că e cruduț copilul. În rest, nu există condiționări. „Dar, totuși”, insistă viitorul tătic, „știți, mai e o superstiție, să nu scoți copilul din casă 40 de zile.. o fi?…”. „A, asta e pentru mamă, că nu poate intra în biserică, că nu e curată după naștere, dar nu are de a face cu copilul”, îl liniștește părintele. Omul, vizibil calmat, semnează pe foaie și se încurcă-n mulțumiri. Următorul e rapid, dă buletinul, semnează, iese. Urmez eu. Doamna profsoară se uită la mine, eu la ea. „Eu după un calendar am venit”, zic. „A… da ați semnat?”. „Ce să semnez?” – „Păi, petiția!” zice, și începe să turuie „Știți că vor să pună articol în constituție cu familia și vor să scrie… da tre să scrie că e alcătuită din bărbat și femeie, nu din de același sex!”. Nu eram la curent. Calcul mental rapid: Nu cred în aiureala asta, las să fie și familii de același sex. Îi explic de ce nu cred? Nu. „A, am semnat la Cluj”, zic. „Foarte bine” sare părintele, degrevat de întrebări despre superstiții, „să nu apăreți pe liste și la noi, și acolo”. Mbine. Tăcere. „Tre să îl întreb pe părintele dacă mai sunt calendare”, mă expediază doam profsoară.
Bine. Ies și rămîn vag ostentativ în ușă. Între timp peste doamna profsoară năvălesc o micuțenie (nepoată) și mama ei. În birouaș se iscă discuții personale privind familia doamnei profsoare. Care se pregătește să plece. Mă uit fix. Își amintește și în timp ce-și înhață geanta și iese, întreabă „Dom părinte, noi mai avem aici calendare? Că întreabă doamna…”. Părintele iese în ușa birouașului și răcnește „Frate Vrăbieș!”. De peste drum, dintr-un spațiu similar, apare un domn chel mestecînd ceva. ”Noi nu mai avem deloc calendare??” întreabă părintele. Fratele Vrăbieș, înghițind dumicatul, „Ba da, cum nu?”. „Mergeți acolo” mă îndrumă părintele.
Merg. Scot 5 lei, cît era anul trecut, și stau lîngă ușă. Dinăuntru se aud fîșîituri. Fratele Vrăbieș spune cuiva pe care nu-l văd „Noa, amu rulează-l”. Mă gîndesc la filme cu negri. Apare un alt frate, bănui, care intră pe jumătate în repectivul birouaș. ”Dă-i lu doamna calendaru”, zice fratele Vrăbieș. Fratele nou îmi înmînează calendarul rulat și prins cu elastic. Îi întind 5 lei mărunți (4 x 1 și 2 x 0,50). Fratele cel nou se uită la mine, apoi înăuntru. „Da cît îi?” îl întreabă pe fratele Vrăbieș. ”Cinci”. Fratele nou îi întinde pe jumătate mărunții mei, apoi se răzgîndește. „Ăștia cui îi dau? Ție? Sau lu Mihai, sus?”. ”Lu Mihai dară” răspunde fratele Vrăbieș, „…da cinci îs?”.
Am plecat cugetînd ce șanse aș fi avut să fraieresc Biserica Română Ortodoxă de maximum un leu.
Eclectical Storm 