Cu cîine

Dincolo de satisfacția (pură, sinceră, curată, etc.), de nervii (la curățat producțiunile stomacului la orice oră, la efectele ronțăitului, la energia fix cînd tu n-ai, etc.) și de cheltuielile (vaccinuri, veterinar, mîncare, pungi, scutece, lese, zgardă, jucărioare, timp, etc.) implicite atunci cînd îți asumi responsabilitatea de a crește un cîine, cel mai fascinant este comportamentul oamenilor:
– cei care au un cîine de lesă: se nasc povești bazate pe un unic fapt: cățeii se miros. Discuți despre rase, comportament, vîrste, întîmplări, soluții. De obicei cîîinele propriu e mai deștept/ frumos/ cuminte decît ălalalt. Ce e fascinant e că nu te interesează numele, vîrsta, locul de muncă, statutul marital, rudele omului care duce cîinele. Vorbești cald, omenește, știi din start ce aveți în comun, rupeți conversația oricînd, saluți și data viitoare și aia e. Abolește într-un fel cam 80% din niște convenții sociale cretinoide. Mă rog, aici ar mai fi subcategoria celor obsedați de rasă (care o să îți povestească mereu cît au cheltuit cu cîinele, cine sunt părinții campioni și la ce concursuri au participat).
– părinții cu copii: a) îndeamnă copilul să vadă care-i treaba cu cîinele (aici am avut o reacție minunată de la un băiețel pe care îl îndemna maică-sa să, în tren fiind, “Hai mîngîie-l, că ție îți plac cîinii” – copilul: “Da, îmi plac cînd îi cunosc și și ei pe mine” – thumbs up!), b) își trag deoparte copilul, plasele, gențile și probabil și arborele genealogic, cu o privire hăituită. Cîinele fiind în lesă și complet dezinteresat.
– lătrătorii: te văd cu cîinele de lesă în spațiul public și încep instant să te înjure. De mamă, tată, organe, dumnezei, calendar, nivel de inteligență, care cum și-a citit lecturile obligatorii. Motivul general valabil este că “acolo se joacă copii!” cu varianta ” cîinele face mizerie în spațiul unde stau oamenii!”. La un ochi razant spre spațiul respectiv vezi mormane de mucuri de țigări și doze/ peturi de bere, flegme, tampoane OB, coji de semințe, de pîine, de răni, pungi murdare de plastic, conserve, oase, cadavre de porumbei. Te duci de acolo să nu îți îmbolnăvești cîinele sau dai replica la nivel. Cu organe, dumnezei, calendar, adjective trendy. Din păcate varianta a doua funcționează cel mai bine. Rămîi prostit de răutate și începi să îți apreciezi și mai mult animalul.

Calendarul

Duminică 3 ianuarie. După lungi parlamentări și trageri la sorți cu bețe de chibrit îl trag p-ăla scurt (din două) și mă încotoșmănez să merg la biserică după calendar ortodox. Ne-am obișnuit să fie în bucătărie, să vedem sărbătorile și să trecem data schimbării buteliei cu gaz (la Oradea gazul nu e la conductă). Ora 12 fără e rezon, e pe finalul slujbei.

În biserică la raionul lumînări și calendare, nimeni. Stau. Părintele paroh explică unui cuplu de viitori însurăței tainele alesului nașilor. Ascult, deși e la mine tardiv. Să fie creștini. Să fie căsătoriți. (Pînă aici am ales bine.) Să nu fie rude foarte apropiate. (Ei între ei sau cu mirii?) Dacă sunt rude foarte apropiate, să fie la prima căsătorie. (Pot doar să sper). Vine un nene grăsun, lasă vreo doi lei, se servește cu lumînări, își șterge fața transpirată (-7 afară), se uită lung la mine, îi zîmbesc, decide să aprindă întîi lumînările la vii. La raion tot nu apare nimeni. Vine o tanti de-a casei și, în timp ce se bagă după tejgheluță scormonind după lumînări, mă întreabă „Pentru lumînări stați?”. „Nu, vreau calendar”. Se mai bagă o dată după tejgheluță. „Aci nu mai sînt. Da videți jos, la doamna profsoară”. Probabil privirea mea e vag întrebătoare, că mă ghidează: „Jos acolo la ușa în stînga, poate mai are ea”.

Urmez ruta indicată. E un birouaș unde se stă la coadă. Codiță, mai exact, trei persoane în fața mea. Intră fiecare cu buletinul și se semnează pe-o foaie. Doamna profsoară e miculie și rotunjoară, știe multe. Poate chiar tot. Beneficiarul atenției ei vorbește de spovedanie. Concluzionez că pentru asta o fi faza cu buletinul și semnatul, vor oamenii să intre spovediți în noul an, eu știu? Vine și părintele și se trîntește gospodărește pe-un scăuieș. Următorul intrat în birou are niște întrebări privind un viitor botez. Există o perioadă sau dată anume la care se face? Nu, îl liniștește părintele. Ar fi un botez, la 8 zile, ca al Mîntuitorului (toată lumea prezentă face cruce), dar nu-l prea face lumea, că e cruduț copilul. În rest, nu există condiționări. „Dar, totuși”, insistă viitorul tătic, „știți, mai e o superstiție, să nu scoți copilul din casă 40 de zile.. o fi?…”. „A, asta e pentru mamă, că nu poate intra în biserică, că nu e curată după naștere, dar nu are de a face cu copilul”, îl liniștește părintele. Omul, vizibil calmat, semnează pe foaie și se încurcă-n mulțumiri. Următorul e rapid, dă buletinul, semnează, iese. Urmez eu. Doamna profsoară se uită la mine, eu la ea. „Eu după un calendar am venit”, zic. „A… da ați semnat?”. „Ce să semnez?” – „Păi, petiția!” zice, și începe să turuie „Știți că vor să pună articol în constituție cu familia și vor să scrie… da tre să scrie că e alcătuită din bărbat și femeie, nu din de același sex!”. Nu eram la curent. Calcul mental rapid: Nu cred în aiureala asta, las să fie și familii de același sex. Îi explic de ce nu cred? Nu. „A, am semnat la Cluj”, zic. „Foarte bine” sare părintele, degrevat de întrebări despre superstiții, „să nu apăreți pe liste și la noi, și acolo”. Mbine. Tăcere. „Tre să îl întreb pe părintele dacă mai sunt calendare”, mă expediază doam profsoară.

Bine. Ies și rămîn vag ostentativ în ușă. Între timp peste doamna profsoară năvălesc o micuțenie (nepoată) și mama ei. În birouaș se iscă discuții personale privind familia doamnei profsoare. Care se pregătește să plece. Mă uit fix. Își amintește și în timp ce-și înhață geanta și iese, întreabă „Dom părinte, noi mai avem aici calendare? Că întreabă doamna…”. Părintele iese în ușa birouașului și răcnește „Frate Vrăbieș!”. De peste drum, dintr-un spațiu similar, apare un domn chel mestecînd ceva. ”Noi nu mai avem deloc calendare??” întreabă părintele. Fratele Vrăbieș, înghițind dumicatul, „Ba da, cum nu?”. „Mergeți acolo” mă îndrumă părintele.

Merg. Scot 5 lei, cît era anul trecut, și stau lîngă ușă. Dinăuntru se aud fîșîituri. Fratele Vrăbieș spune cuiva pe care nu-l văd „Noa, amu rulează-l”. Mă gîndesc la filme cu negri. Apare un alt frate, bănui, care intră pe jumătate în repectivul birouaș. ”Dă-i lu doamna calendaru”, zice fratele Vrăbieș. Fratele nou îmi înmînează calendarul rulat și prins cu elastic. Îi întind 5 lei mărunți (4 x 1 și 2 x 0,50). Fratele cel nou se uită la mine, apoi înăuntru. „Da cît îi?” îl întreabă pe fratele Vrăbieș. ”Cinci”. Fratele nou îi întinde pe jumătate mărunții mei, apoi se răzgîndește. „Ăștia cui îi dau? Ție? Sau lu Mihai, sus?”. ”Lu Mihai dară” răspunde fratele Vrăbieș, „…da cinci îs?”.

Am plecat cugetînd ce șanse aș fi avut să fraieresc Biserica Română Ortodoxă de maximum un leu.

O vineri. Neagră.

Am ieşit tîrziu de la lucru. Nu foarte, dar destul cît să am chef de fumat pînă ajung la supermarketul din mall, să iau ceva mîncare rapid de făcut. O iau pe terasă în scopul tocmai menţionat. Intru într-o lume care, după liniştea extenuată a birourilor în seară, pare una de oameni zombie fixaţi, teribil de înfometaţi. Şi nu de creier. Pe terasă în principal maşini. Claxoane, cozi pe fiecare aleiuţă, frîne, vînătoare furibundă de locuri de parcare, uşi trîntite de norocoşi care se revarsă, în haine de clubăreală, transpiraţi, cu ochii lucind de norocul parcatului, oameni de ordine fugind bezmetic şi oprindu-se brusc, ca şi cum şi-ar fi uitat scopul.

Îmi pun căştile. Nu pot merge pe unde merg de obicei să ies direct la supermarket, e închis şi trebuie să o iau prin food court. Plin de n-ai unde pune un ac. Miroase înnecăcios a prăjeli, la KFC e coadă pe cinci rînduri, bărbaţii stau cu gecile pe ei la cozi, iritaţi, femeile şi copii pe la mese, cu ochii lucind. Mese înţesate de tineri cu ochii în smart-obiecte. Mă duc în treaba mea.

În supermarket n-ai loc să învîrţi căruciorul. Sunt puţine coşuri, mă gîndesc să le fac o poză s-o postez pe “un site de socializare” sub un comment de soiul “Cam atît de plin e”. Mi-e lene. Lîngă mie o domnişoară palidă şi slăbie se uită panicată la turnuleţul de coşuri medii pe rotile şi pare că e mult prea  dificil să dez-rezeme turnul, un pic mai înalt decît ea, de lîngă perete. Se uită în jur ca o ciută speriată. Nu se oferă nimeni. Eu îmi hîţîn un coş din turnuleţul alăturat (un pic mîndră că nu-s chiar aşa neajutorată). Se descurcă şi ea.

Pornesc prin supermarketul înglodat în cărucioare, etichete şi ochi lucind. Neveste tîrînd pe la raionul de electrocasnice soţi obosiţi care visează probabil la o bere ieftină. Mi se pare tîmpit că e deja plin de ciocolăţele cu Moşu, globuri şi beteală.

Iau hîrtie igienică la acelaşi preţ ca de obicei. La bere, Noroc e mai scump ca de obicei. Cu 1 fucking leu. Ce dracu? Nu iau. Mă prind că nimic din ce mă interesează nu va avea un preţ cu mult mai bun, aşa că mai trîntesc trei chestii în coşul mediu pe rotile şi încep să înot prin mulţime.

La case delir. Mă aşez la prima. Casieriţa palidă sună pe cineva să întrebe dacă “luaţi şi bonuri din alea galbene, sociale?”. O doamnă ne-casieriţă se plantează în spatele meu şi anunţă restul clienţilor că respectiva casă se va închide. Pleacă grăbită la altă casă. Cei din spatele meu rămîn în continuare la aceeaşi coadă, ca şi cum nu ar fi auzit-o. Văd o pancartă în care supermarketul anunţă reduceri de 5% la toate produsele. Între orele 21-22, azi şi mîine.

În faţa mea un domnişor bine îmbrăcat. Tuciuriu, dar cu pantofi scumpi. Pune pe bandă o franzeluţă şi o sana mică. Mi se pare fascinant să intri în toată nebuneala aia să iei o franzeluţă şi o sana mică.

Ies prin parcarea subterană, în aceeaşi atmosferă ca şi pe terasă, cu sunetul de frîne amplificat de ecou. Abia aştept să fiu la aer.

Pe drum spre casă mă gîndesc “Oare băiatul ăla cu sana lui a intrat în supermarket ca sa nu se simtă singur, ca să cumpere şi el ceva de Black Friday?”

Comunicăm

În prima jumătate a lui octombrie am avut două zile de naştere – le-am sunat pe fetele mele. Una îmi spune, la 11 a.m. „Aaa, spăl rosturile, haha, aşa am avut vreme, mă obsedau de cînd ne-am mutat. Fain de ziua mea, nu? Tre să te las, au apărut invitaţii”. Cealaltă: „Mă bucur că am apucat azi să dau cu aspiratorul! Asta e, cînd ai doi copii, ăsta e programul, ăla mare e la campionat cu tac-su… mă, te-ai căcat? Noa te las că tre să-l schimb pe ăsta micu”.

Cu cele mai bune prietene ale mele n-am vorbit de săptămîni întregi. Că viaţa zilnică.

Am dat două telefoane azi, pe repede-nainte: unul fără răspuns,cu mesaj ulterior „Am avut o zi hiper-oribilă la job, copilu îmi face crize, sunt pa, te sun eu mîine sau vorbm online”, altul la care am închis cu whaţap ulterior „scuze că am tăiat-o aşa, trăgea antrenorul de mine că intrasem la sală”.

Ce vreau eu să zic: guyz and galz, we are Freaking Friends anywayz, că ne auzim, că nu, nu e cu scadenţă, chiar dacă iluzia tehnologică cum că anytime anywhere rulează şi dacă nu e amu ni apare sentimentul de vină de-o parte sau alta. Hai să trecem de distanţe fizice şi responsabilităţi tehnologice ale imediatului şi să fim normali.

Love ya, că ne smartfonim/ tăguim/ lăicuim/ messengerim/ uatspăim sau nu, fuck technology, I still live with your flesh and I remember what it is like! Nu poate exista regretul de a nu fi comunicat. Nu-l lăsăm între noi, right?

Mic îndreptar pentru bărbaţi. Episodul 2, Atacul microbilor, viruşilor şi ghinionului

Stimaţi lectori (in fabulaţia), în urma succesului fulminant al episodului 1, Ameninţarea obiectelor, revenim cu un nou episod din saga de impact planetar Războul stelelor. Amarăm pe ţărmul bolilor.

Prin boală înţelegem în acest episod: (o formă uşoară de) răceală, guturai, gripă, otită, colesterol uşor mărit, carii, entorse, luxaţii, vînătăi, cucuie, migrene, calviţie precoce, gastrită, dureri la lingurică, mahmureală, tuse tabagică, creşterea dioptriilor, unghii încarnate şi încă vreo cîteva.

Intrigă: apare o durere/ un disconfort al partenerului masculin.

Desfăşurarea acţiunii:

  1. Este extrem de posibil ca durerea/ disconfortul respectiv să fie legate strict de organul dureros şi să aibă cauze simple şi naturale. Este, în consecinţă, lipsit de pragmatism să vă exacerbaţi simptomele (în urma căutării pe net), concluzionînd fără consult de specialitate că e cancer, Ebola sau o maladie letală încă nedescoperită. În genere încercaţi să nu încercaţi să convingeţi partenera de viaţă că sunteţi în stadiu terminal şi meritaţi un tratament preferenţial.
  2. Orice schimbare în starea de sănătate necesită un consult specializat şi un tratament adecvat. Şi nu din partea partenerei care, cu excepţiile în care are o părere avizată, nu vă poate explica “de ce vă simţiţi aşa rău” sau “ce să luaţi”. Şi dacă are o părere avizată, faceţi bine şi o ascultaţi. “A, nu, nu iau, asta nu are efect la mine” este valabil doar dacă vă ştiţi alergic la ceva.
  3. Nu, nu trece de la sine. Şi dacă trece, va reapare. “Am mers la doctor, dar era coadă, nu am mai avut chef să stau. Dar oricum mă simt mai bine ca ieri!” nu înseamnă că aţi tratat cauza. Ştim că nu suportaţi doctorii, spitalele, cozile, asistentele (deşi aici avem dubii), dar în principiu cam acolo e soluţia problemei dumneavoastră. Cu cît o rezolvaţi mai repede, cu atît mai bine pentru toată lumea.
  4. “Vai îmi pare atît de rău, dar chiar nu te pot ajuta, nu sunt în stare, uite şi tu ce bolnav sunt, mai bine haide masează-mă un pic” merge două zile. Dacă a treia zi aţi decis să ieşiţi în oraş înseamnă că sunteţi în regulă şi nu aveţi nevoie de sprijin.
  5. Ca regulă, tratamentele primite de la specialistul avizat se cumpără imediat (ca să evităm momentele la farmacie “Păi cum… reţeta pe caz acut expiră în 24 h??? În ce dată sîntem azi?”) şi se urmează pînă la finalizare, nu pe principiul “Ăăăă… păi să le iau şi pe alea? Dar nu mă mai doare! Dar… e meci, adică eu să nu beau o bere??? Hai nu fi rea! Hai că joacă naţionala!”
  6. A preveni o boală înseamnă… mă rog, a nu o contracta? Dacă partenera vă întreabă dacă nu cumva doriţi să vă luaţi şosete în picioare în timp ce staţi desculţ pe gresie sau vă sugerează să luaţi o umbrelă la purtător nu înseamnă că vrea să vă controleze. Şi nu, nu e un complot al lui Mercur retrograd că vă doare ceva, nici ghinion stelar.

Punct culminat: care vreţi voi dintre cele de mai sus. Am mai zis (nu mai găsesc linkul, era drăguţ, dacă îl găsesc revin) că în acest context bărbaţii ca specie ar trebui să fie pe cale de dispariţie.

The end: felicitări naţionalei de fotbal că a bătut în sfîrşit echipa Insulelor Feroe.

În staţia de troleu

Cînd cobor din troleu la Cinema Mărăşti, un om căzut pe-o parte pe trotuar, chiar lîngă gărduleţul spaţiului de joacă pentru copii. O bască roşie lîngă el, înspre mijlocul trotuarului. O plasă a lanţului Catena undeva sub genunchii lui încovoiaţi. Are haine relativ prăfuite, nu foarte rupte, dar per total uzate.

Îmi amintesc de un documentar văzut săptămîna trecută pe careva din canalele Discovery sau Viasat (probabil ştiţi emisiunea, e despre creierul uman şi festele pe care le joacă), legată de cum reacţionează lumea, într-un scuar circulat, cînd cineva cade brusc pe jos, în aparentă inconştienţă. Făcuseră un studiu cum cineva îmbrăcat bine primeşte ajutor mai repede decît cineva prost îmbrăcat, însă, oricît ar fi de bine îmbrăcat subiectul, dacă are ceva într-o pungă maro mică de hîrtie în mînă (americanii se pare că îşi ţin alcoolul ori în pungi de hîrtie, ori în sticle plate metalice), poate fi sigur că zace mult pe caldarîm. Una dintre concluzii era că suntem mai empatici cu cei pe care-i simţim ca fiind din “grupul nostru”.

Zic hai să mă studiez un pic, probabil aş fi trecut de omul căzut – cu o strîngere de inimă, dar totuşi aş fi trecut. Şi stau. Doi tineri, tare drăguţi ca aspect, lîngă omul căzut, mai puţin indiferenţi decît restul de gură-cască. El vorbea la telefon. O întreb pe fată “Ştiţi ce s-a întîmplat? A sunat cineva la Salvare?”. Îmi spune îngrijorată “Da, a căzut brusc, acum a sunat prietenul meu la 112… nu ştim de ce a căzut… are un tub de spray, cred că e astmatic”. Merg mai aproape de om şi mă uit – tubul e de Bioparox, un spray pentru dureri de gît, etc. “Nu are astm, e un spray petru gît”. Prietenul ei cu telefonul încă în mînă merge la om şi-l scutură un pic de umăr, cum încerci să trezeşti pe cineva adormit. Omul nu reacţionează. Băiatul transmite asta şi apoi închide – au să trimită o ambulanţă. Aşa că ei aşteaptă, rămîn şi eu, comentăm platitudini de soiul “poţi muri că nu sare nimeni”, “dacă o fi dat cu capul”. Între timp lumea trece, unii privesc îngreţoşaţi şi cîrnesc nasul în altă parte, mamele îşi feresc copii ocolind zona la 3 metri, băieţii de cartier hăhăie că “mno i-o fo somn la om” şi pleacă mai departe, bătrînii vin şi întreabă ce s-a întîmplat, ce are ăla.

Cei doi au de ajuns undeva înainte de 6, se întreabă pe unde o fi venind ambulanţa, deşi trecuse puţin. Le spun să plece că rămîn eu pînă vine Salvarea, dacă au autorităţile nevoie de alte detalii au doar numărul de la care s-a făcu apelul. Îmi mulţumesc şi se îndepărtează. Apare ambulanţa cu sirenele, le fac semn şi trag în staţia de troleu. Între timp cei doi revin. Din maşină sare o doamnă hotărîtă, merge la omul căzut, îl scutură bine şi apoi întreabă cine a sunat. Băiatul răspunde că el. Doamna: “De acum să ştii, pentru cultura ta generală, ăsta e mort de beat! Să-l mirosiţi înainte să mai sunaţi, da?”. Omul începe să mişte. Doamna are dreptate. “Nu ne-am băgat cu nasul în el”, îi spun şoferului de la Salvare, “şi în definitiv putea să se fi lovit la cap în cădere, nu aveam de unde să ştim”. Şoferul, împăciuitor, îmi răspunde “Aşa e, doamnă, dar ştiţi, necazul e că ne cheamă la cîte unul din ăştia şi de trei ori pe zi, cad în locuri diferite şi ne sună oamenii, şi ăştia nici nu vor să vină în Urgenţă. În timpul ăla, mai bine am merge la cineva care chiar are nevoie”. Între timp doamna încearcă să scoată ceva de la beţivul care, după ce şi-a recuperat basca roşie, ba, încleiat şi bălmăjit, le cere ţigări, scoţînd nişte bani mototoliţi, ba zice ceva de gară. Nu spune unde stă, arată aiurea în toate direcţiile şi nu poate spune cum îl cheamă. Acum stă vertical. Rînjeşte ştirb şi nu înţelege nimic. Doamna îi spune “Nu poţi să dormi pe jos, e frig şi te îmbolnăveşti, hai, trezirea”. Lumea oprită în jur văzînd uniformele, pufneşte şi se îndepărtează. Beţivul porneşte clătinat spre centru.

Îl întreb pe şofer dacă au nevoie de date din partea mea, zice că nu, aşa că  îmi pun căştile în urechi şi plec.

În faţa mea beţivul se opreşte cîteva secunde şi porneşte brusc înapoi.