În staţia de troleu

Cînd cobor din troleu la Cinema Mărăşti, un om căzut pe-o parte pe trotuar, chiar lîngă gărduleţul spaţiului de joacă pentru copii. O bască roşie lîngă el, înspre mijlocul trotuarului. O plasă a lanţului Catena undeva sub genunchii lui încovoiaţi. Are haine relativ prăfuite, nu foarte rupte, dar per total uzate.

Îmi amintesc de un documentar văzut săptămîna trecută pe careva din canalele Discovery sau Viasat (probabil ştiţi emisiunea, e despre creierul uman şi festele pe care le joacă), legată de cum reacţionează lumea, într-un scuar circulat, cînd cineva cade brusc pe jos, în aparentă inconştienţă. Făcuseră un studiu cum cineva îmbrăcat bine primeşte ajutor mai repede decît cineva prost îmbrăcat, însă, oricît ar fi de bine îmbrăcat subiectul, dacă are ceva într-o pungă maro mică de hîrtie în mînă (americanii se pare că îşi ţin alcoolul ori în pungi de hîrtie, ori în sticle plate metalice), poate fi sigur că zace mult pe caldarîm. Una dintre concluzii era că suntem mai empatici cu cei pe care-i simţim ca fiind din “grupul nostru”.

Zic hai să mă studiez un pic, probabil aş fi trecut de omul căzut – cu o strîngere de inimă, dar totuşi aş fi trecut. Şi stau. Doi tineri, tare drăguţi ca aspect, lîngă omul căzut, mai puţin indiferenţi decît restul de gură-cască. El vorbea la telefon. O întreb pe fată “Ştiţi ce s-a întîmplat? A sunat cineva la Salvare?”. Îmi spune îngrijorată “Da, a căzut brusc, acum a sunat prietenul meu la 112… nu ştim de ce a căzut… are un tub de spray, cred că e astmatic”. Merg mai aproape de om şi mă uit – tubul e de Bioparox, un spray pentru dureri de gît, etc. “Nu are astm, e un spray petru gît”. Prietenul ei cu telefonul încă în mînă merge la om şi-l scutură un pic de umăr, cum încerci să trezeşti pe cineva adormit. Omul nu reacţionează. Băiatul transmite asta şi apoi închide – au să trimită o ambulanţă. Aşa că ei aşteaptă, rămîn şi eu, comentăm platitudini de soiul “poţi muri că nu sare nimeni”, “dacă o fi dat cu capul”. Între timp lumea trece, unii privesc îngreţoşaţi şi cîrnesc nasul în altă parte, mamele îşi feresc copii ocolind zona la 3 metri, băieţii de cartier hăhăie că “mno i-o fo somn la om” şi pleacă mai departe, bătrînii vin şi întreabă ce s-a întîmplat, ce are ăla.

Cei doi au de ajuns undeva înainte de 6, se întreabă pe unde o fi venind ambulanţa, deşi trecuse puţin. Le spun să plece că rămîn eu pînă vine Salvarea, dacă au autorităţile nevoie de alte detalii au doar numărul de la care s-a făcu apelul. Îmi mulţumesc şi se îndepărtează. Apare ambulanţa cu sirenele, le fac semn şi trag în staţia de troleu. Între timp cei doi revin. Din maşină sare o doamnă hotărîtă, merge la omul căzut, îl scutură bine şi apoi întreabă cine a sunat. Băiatul răspunde că el. Doamna: “De acum să ştii, pentru cultura ta generală, ăsta e mort de beat! Să-l mirosiţi înainte să mai sunaţi, da?”. Omul începe să mişte. Doamna are dreptate. “Nu ne-am băgat cu nasul în el”, îi spun şoferului de la Salvare, “şi în definitiv putea să se fi lovit la cap în cădere, nu aveam de unde să ştim”. Şoferul, împăciuitor, îmi răspunde “Aşa e, doamnă, dar ştiţi, necazul e că ne cheamă la cîte unul din ăştia şi de trei ori pe zi, cad în locuri diferite şi ne sună oamenii, şi ăştia nici nu vor să vină în Urgenţă. În timpul ăla, mai bine am merge la cineva care chiar are nevoie”. Între timp doamna încearcă să scoată ceva de la beţivul care, după ce şi-a recuperat basca roşie, ba, încleiat şi bălmăjit, le cere ţigări, scoţînd nişte bani mototoliţi, ba zice ceva de gară. Nu spune unde stă, arată aiurea în toate direcţiile şi nu poate spune cum îl cheamă. Acum stă vertical. Rînjeşte ştirb şi nu înţelege nimic. Doamna îi spune “Nu poţi să dormi pe jos, e frig şi te îmbolnăveşti, hai, trezirea”. Lumea oprită în jur văzînd uniformele, pufneşte şi se îndepărtează. Beţivul porneşte clătinat spre centru.

Îl întreb pe şofer dacă au nevoie de date din partea mea, zice că nu, aşa că  îmi pun căştile în urechi şi plec.

În faţa mea beţivul se opreşte cîteva secunde şi porneşte brusc înapoi.

 

Loc în picioare

Vreau să spun doar că am văzut căprioare.

Mai multe ca oricînd, se mai lasă zărite pe drumul dintre Oradea şi Cluj, dar rar şi puţine. Acum erau pîlcuri de cîte 4-5 răspîndite pe cîmpuri unde dă verdele, sub un cer bleumarin şi încărcat, înserare cu gust de furtună împunsă de turle de biserici; au ele un nu ştiu ce cam meditativ şi tare învoalat în felul în care-şi poartă trupurile cafeniu-curat şi fundul alb, asta e tare amuzant şi într-un fel duios, inocent, mă face să mă gîndesc la bine şi la legende, la suceală şi la crud, la chestii  pe care credeam că le-am pierdut, dar mă culcuşesc în mine de bine să ştiu că-s acolo, încă. Vreuna înalţă bot şi ochi lucioşi, nefugind, spre trenul roşu înţesuit cu ochi plecaţi în laptop şi smartphone şi conexiuni slabe şi apoi coboară indiferent capul spre verdele ăla magnetic şi parcă îmi recapăt încrederea în visurile de altceva şi de mai mult.

Ele stau într-o altă curgere a timpului.