Soluţie românească

Deunăzi mă foiam prin casă cu trebi cînd aud la TV un spot care anunţa că „… pentru (o problemă medicală comună, nu-mi amintesc exact care) există acum o soluţie românească!”. Am lăsat totul baltă şi am fugit să văd reclama, convinsă, dintr-un motiv inexpicabil, că va fi o ironie, o anti-reclamă, altceva decît scenariile clasice de promo la farmaceutice (de exemplu megaliticul scenariu radifonic la un laxativ care începe cu răcnetul unei disperate „Anca! Dulciuri??? Şi constipaţia??” sau alte scenarii, sunt convinsă că aveţi exemplele voastre, care îmi dau constant impresia că cineva mă ia drept oligofrenă). E bine, nu. Spotul era cît se poate de serios. Şi am stat să cuget de ce-oi fi crezut că e de rîs.

M-a surprins neplăcut constatarea că, într-o anume măsură, adjectivul „românesc, -ească” a căpătat o conotaţie peiorativă – şi nu peste hotare, cum că ni s-ar aplica de către alţii drept stigmat de indezirabili, cât intern, în mentalul (mail mult sau mai puţin) colectiv. Expresia „Ăsta-i lucru românesc/ treabă românească!” e urmată de pufnituri, ochi daţi peste cap şi alte exprimări non- sau para-verbale care duc toate în aceeai sferă: e de rău, e incomplet, e lipsit de calitate, e batjocură, etc.

Că veni vorba, din seria „românesc”: vineri seara suntem invitaţi, eu şi consortul, la o petrecere privată într-unul dintre, aud, cele mai fiţoase restaurante din Cluj. Merită intrat la Da Vinci şi numai să vedeţi panorama, e absolut deosebită locaţia. Aranjat cu gust bunuţ, nici prea încărcat , nici prea sobru, curat, mîncarea excelentă,  per total un locaş corect, zic fără să fi văzut lista de preţuri. (Observaţie în paranteză, fără să scadă din prima impresie bună – în cabina de toaletă am avut oareşcum impresia că ori erau pe gătate fondurile, ori era graba foarte mare, unele detalii părându-mi alandala, las că merge şi aşa, ieftineală. Dar, repet, nu au afectat imaginea pozitivă).

Bun. În  acest decor de high-life şi premier class, nu că aş fi eu crescută-n puf de gâscă bălăngănind clopoţelul să vină majordomul, habar nu am să folosesc taacîmurile pentru peşte, dar am totuşi  o idee clară de cum ar trebui să fie oamenii care servesc.  În genere, oricunde aş fi, dacă e vorba de chelneri, am pretenţia să fie prompţi, atenţi şi umani. Atît. Nu băţoşi ca garda de la Buckingam, dar nici nu ne tragem de şireturi. Fiind vorba de un eveniment privat, nefiind pe banii mei, am rămas doar cu preteneţia de umanitate. Mi s-a turnat suc de pere peste bere, căci deh, o femeie fiind, ce altceva aş fi putut consuma decît suc, dar omul a fost în regulă, s-a scuzat şi mi-a adus alt pahar, nimic derajant.

După două porţii de mîncare (foarte bună), se prezintă alt chelner, mai mohorît el aşa, şi-mi plantează încă o furculiţă lîngă farfurie. „Vai”,zic, oftînd, „sper că nu mai urmează încă un fel de mîncare!”. Aşa-s eu, mă satur din aperitiv ş-apoi pas de mai înghite ceva – deşi a doua zi regret tetribil. Domnul respectiv î mi răspunde peste umăr „Ba da. Sarmale”. Mnoh, ciudat, în logica gastronomică a serii, dar eu ştiu cum s-or fi organizat amfitrionii? Şi seara merge înainte, şi merge şi merge pînă îmi pică mie o fisă, în drum spre casă: ăla făcuse mişto de mine. Din ce motiv, n-am înţeles, nici nu mi-am bătăt capul să-i descifrez motivaţiile, glumă sigur nu era, fiind primele cuvinte schimbate cu persoana pe seara respectivă. Cert e că am rămas cu un gust amar. Nu jignită, nu nervoasă, doar dezamăgită – cum a reuşit un om cu o replică în doi peri, cu miză zero, să aneantizeze o investiţie, un peisaj şi un potenţial făcător de bună reclamă a locului.

Asta e soluţia românească: iei ochii cu ambalajul, faci rabat la calitate exact în detaliile cheie (oamenii – doar nu investeşti în capitalul uman, mai sunt încă 100  la uşă), ete-aşa profitu-i rege. Păcat.