Jet Lag

Articolul ăsta porneşte de la o discuţie în care a apărut propoziţia”aşa de uşor comunică!”  în legătură cu o cunoştinţă mult mai tînără şi la observaţia mea că “ce generaţie debordantă şi plină de idei îs ăştia care vin din urmă”. Atunci am avut o revelaţie. Aia că eu personal nu comunic deloc, dar absolut deloc “uşor”, nici în cuplu, nici profesional! Şi am stat să cuget de ce se întîmplă asta şi am conchis că:

[Avertizare: o să fie lung, haotic şi personal, deci dacă aveţi ceva mai bun de făcut (pus poze cu pisici pe Facebook, de exemplu), faceţi-o.]

1) Fiind băiet…

… tone de text cutreieram, că aşa îmi cerea sistemul de învăţămînt primar şi gimnazial şi liceal. Mult text, pe multe linii de studiu. Asta nu e ceva rău în sine, mai periculos e că nu a existat nici un focus. Cu cît mai multe note mari la mai multe materii, cu atît mai bine. Nu te încuraja nimeni  să alegi, ba chiar din contră. Aplicaţia practică a celor învăţate a tins către valoarea nulă. Necesitatea formării unei opinii personale legate de ce învăţam nu a fost o preocupare a societăţii (minus, desigur, cîţiva profesori pe care îi ridic şi azi în slăvi pentru asta). N-am avut nici un sistem de recompensă (bursă, tabere moca etc.) în afară de mîndria părintească şi promisiunea destul de vagă a unui viitor incert, dar asigurat “dacă înveţi bine”. Deci am învăţat bine.

Între timp realitatea trăită s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de discursurile din cărţi. Revoluţie, manuale alternative, piaţă liberă, internet, schimbări politice, un nou tip de presă scrisă, cablu TV, SRL, second hand, publicitate – toate şi-au adus discursuri proprii. Dar am continuat să învăţ bine, fiindcă nu se ştia exact din cîte materii dăm bacalaureatul şi care vor fi ele.

Opţiunile de dat la facultate erau destul de evidente, fiind clasă cu profil filologic nu aveam cum să dau la Informatică sau Medicină. Aşa că am dat la Litere, era oareşcum consangvină cu abilităţile mele dobândite, era o facultate veche, serioasă, cu nume mari din ale căror discursuri teoretice învăţasem deja sute de pagini. Nu m-am întrebat nici o secundă ce fac dup-aia. Doar viitorul trebuia să fie asigurat, fiindcă am învăţat bine. Nici ce vreau să fac nu m-am întrebat.

În concluzie trebuie să ştii cît mai mult şi să faci mereu legătura cu realitatea, ideal în scopuri lucrative.

2) La început era Cuvîntul

… şi uite-aşa mă trezesc acum cu o mare teamă de Cuvînt. Cantitatea mare de informaţie acumulată – nu numai literatura, ci şi textul istoric, biologia, chmia, toată “cultura generală” formată în tinereţe – a tins să sublinieze puterea discursului, a textului. Nu te joci cu el, aşa am ajuns să cred. Şi aşa am ajuns şi să tac destul de mult. E o mare responsabilitate să creezi un text, nu îl arunci aşa în lume şi apoi îi întorci spatele şi-l renegi. Nu vorbeşti fără argumente. Ah, minunatele “citate din text” pe care le scriam prin olimpiade susţinînd comentariul sau făcînd legături între opere. Ah, anii istorici învăţaţi pe de rost pentru teză. Ah, verbele neregulate ale englezei. Ah, ablativul latin. De aici decurge şi o altă chestiune: ai totdeauna un public, deci dacă nu ai ceva important/ amuzant/ nou de zis, mai bine taci.

În concluzie trebuie mereu să te supraveghezi şi să fii responsabil pentru ce spui sau scrii.

3) Stima noastră şi mîndria

Trebuie să ascult de: părinţi, bunici, mătuşi, doamna învăţătoare, vecini, în principiu trebuie să îi ascult pe toţi adulţii. Nu am opţiunea să le pun la îndoială opiniile, fiindcă ei îs ” mai mari” şi “ştiu”. Ce e evident e că trebuie să respect pe toată lumea. Deci nu am voie să rănesc pe nimeni prin discursul meu. Pe măsură ce trece timpul sfera lui “nimeni” devine din ce în ce mai largă. Nu mai e vorba de a supăra pe cineva, ci de calitatea în care emiţi discursul. Nu ai destulă experienţă, nu cunoşti piaţa,  nu ai fost acolo, eşti femeie, eşti subaltern etc. În plus, tehnologia dizolvă graniţele comunicării, oricine (într-o anumită măsură) poate avea acces la discursul meu şi dacă nu am argumentele bine închegate, mi-l desfiinţează, fiindcă e liber la opinii şi toată lumea le are, la orice oră.

În concluzie încearcă să nu superi pe nimeni prin discursul tău, vezi şi de capră şi de varză şi eventual şi de lup.

4) Mare la sfat

… şi degrabă de sînge vărsătoriu. “Ceartă-te, dă cu ei de pămînt, strigă la ei, fă-i troacă de porci, altfel nu obţii niciodată nimic!” Aşa mi se spunea în viaţa de om matur şi angajat. Că aşa s-a schimat societatea, că numai aşa te impui, că aşa obţii banul. Şi să te bagi mult, peste tot, să ai o părere despre orice, cu sau fără argumente, să insişti, să negociezi.  Trebuie să fii versatil şi cu ochii pe oportunităţi. Trebuie să-ţi vezi interesul. Direct în ailaltă extremă faţă de punctul 3). Aici comunicarea pe care o emit eu are cel mai mult de suferit. Nu fac nimic din cele de mai sus.

În concluzie discursul trebuie să te pună într-o poziţie de putere.

5) Stranger Than Fiction

Din cauza punctului 1) am rămas cu o deformaţie: discursul intertextual, seducţia citatului şi tentaţia de a fi exhaustivă. De unde altă fractură: comunicarea din jurul meu e pe fast forward, eu stau să verific corectitudinea unei referinţe. Ceea ce e inutil, probabil, avînd în vedere că nu mulţi au baza necesară pentru a lega referinţa mea de un context anume. Conţinutul actual (content) trebuie livrat rapid de pe smartphone, trebuie să fie punctual (o singură temă, fără divagaţii) şi bine pus la punct ca SEO, pe variantele a) să priceapă tot prostul sau b) super-specializat. Io nu şi nu, că poezia, că şugubeţenia, că aluziile , că calitatea, că mai bine îl emit mai greu, dar să fie conţinut real, necopiat şi pe teme niţel mai profunde decît “am o julitură-n cot, mă doare de nu mai pot”. Ceea ce uneori mă face să mă simt ca o fosilă de extraterestru care încearcă obsesiv să phone home dintr-o pivniţă de corporaţie care şi-a mutat operaţiunile-n India acum 5 ani.

În concluzie discursul trebuie să aibă viteza şi ritmul lumii. Comunici pe KPI-uri. Foame de conţinut există, dar cîştigă ăla rapid şi (nu musai, dar în multe cazuri) superficial.

Viitorul ăla care trebuia să fie asigurat fiindcă am învăţat bine e aici, cred că a şi trecut deja şi nu a fost deloc asigurat. Partea bună e că mai urmează un viitor şi că în sfîrşit locuiesc un prezent, în care încerc să învăţ din fracturile de mai sus. Partea mai puţin bună e că tot procesul tinde să nu fie deloc lucrativ, deocamdată.

Io v-am zis că mai bine vă ocupaţi de poze cu pisici.

Advertisements

2 thoughts on “Jet Lag

Dă o replică

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s